Coloana vertebrala 0

Funcţii

► Poziţia verticală

Susţinută şi stabilizată cu ajutorul muşchi­lor şi a ligamentelor care o înconjoară, coloana vertebrală ne permite să stăm în picioare.

Mişcările

Suprapunerea alternată de e e-ente flexi­bile (discurile intervertebrale care reprezin­tă între 20 şi 30 % din înălţimea coloanei vertebrale) şi elemente rigide (vertebrele) conferă trunchiului o mare mobilitate.

► Protecţia măduvei spinării

Vertebrele prezintă o cavitate centrală nu­mită gaură vertebrală, care, prin suprapunere, formeaza canalul rahidian, sau vertebral, care protejeaza maduva spinarii.

Canalul rahidian este format prin supra­punerea găurilor vertebrale. Forma acesto­ra variază în funcţie de tipul de vertebră: ele pot fi triunghiulare, în cazul vertebrelor cervicale şi lombare, dar aproape circula­re, în cazul vertebrelor toracice. în interio­rul lor, din măduva spinării, ţesut nervos, se desprind cele 31 de perechi de nervi rahi-dieni. Aceşti nervi ies din coloana vertebra­lă, trecând prin găurile de conjugare, situate între toate vertebrele.

Structură

Coloana vertebrală este formată din ver­tebre, dar acestea, chiar dacă au aceeaşi structură de bază, nu sunt toate identi­ce. Se disting două părţi ale vertebrelor din coloana vertebrală:

Corpul vertebral, pe care se supra­pun vertebrele şi care reprezintă partea cilindrică – cea mai voluminoasă;

Arcul vertebral, în partea posterioa-ră, format din două pedicule, două lame, o apofiză (o proeminenţă sau o excrescen­ţă osoasă), pe care o putem simţi prin piele, două apofize transversale şi patru apofize articulare.

► Punctele slabe ale coloanei vertebrale

Punctele slabe ale coloanei vertebrale sunt discurile intervertebrale, amortizoare elas­tice formate dintr-un nucleu pulpos şi fluid, înconjurate în întregime de un inel fibros care limitează dilatarea acestora şi leagă vertebrele între ele. Odată cu vârsta, nucleul pulpos devine mai puţin flexibil, volumul său începe să scadă, iar discurile îşi pierd poziţia normală. Ruperea inelului (ca urma­re a unor eforturi repetate, a uzurii, a unor traumatisme) provoacă ieşirea nucleului pulpos şi astfel apare hernia de disc.

Articulaţie

Discurile intervertebrale

Feţele superioare şi inferioare ale fiecărei vertebre (corpul vertebral D) sunt sepa­rate cu ajutorul discurilor intervertebra­le H formate din cartilaj, a căror funcţie este aceea de a absorbi sau de a amor­tiza şocurile şi presiunile legate de miş­cări sau de eforturi. Grosimea discurilor variază în funcţie de regiunea coloanei vertebrale; grosimea maximă este între vertebrele lombare.

Ligamentele

Vertebrele sunt legate unele de altele prin două benzi fibroase, ligamentele (ante­rioare, posterioare şi intervertebrale care sunt răspândite pe toată lungimea coloanei vertebrale. Ligamen­tele sunt situate în faţa şi în spatele cor­pilor vertebrali.

Apofizele articulare

Cele două apofize inferioare (6) şi supe­rioare (7) ale fiecărei vertebre se articu­lează cu cele două vertebre vecine.

Denumirea vertebrelor

Pentru a denumi vertebrele, se utili­zează iniţiala zonei respective (C pentru zona cervicală, T pentru zona toracică, L pentru zona lombară, S pentru zona sacrală) şi se numero­tează, în funcţie de poziţia acestora pe coloana vertebrală. L2 este a doua vertebră lombară, C3, a treia ver­tebră cervicală, etc. Prin analogie, rădăcinile nervoase care pleacă din măduva spinării la nivelul regiunilor lombară şi dorsală, poartă numele vertebrei situate chiar deasupra emergenţei rădăcinii: rădăcina L1 chiar deasupra primei vertebre lom­bare, rădăcina T8 chiar deasupra celei de a opta vertebre toracice… La nivelul gâtului, rădăcina C1 se află între craniu şi atlas, rădăcina C2 este situată între atlas şi axis… până la rădăcina C8 care se află între cea de a şaptea vertebră cervicală şi prima vertebră.
Atlas şi axis

► Prima vertebră cervicală (C1),
Atlas, susţine capul. Această vertebră se numeşte astfel prin referire la gigantul Atias din mitologia greacă, condamnat de Zeus să ţină pe ume­rii săi bolta cerească. Lipsită de corp vertebral, ea formează un inel destul de larg care se articulează cu craniul (prin intermediul suprafeţelor occipi­tale), în partea superioară, şi cu axi­sul, în partea inferioară.
► A doua vertebră cervicală (C2)
axis, are o particularitate, şi anume aceea de a avea o proeminenţă ver­ticală voluminoasă, ca un dinte, numită apofiza odontoidă. Acest dinte se sprijină pe arcul anterior al vertebrei atlas printr-un ligament solid şi serveşte de pivot pentru mişcările vertebrei atlas. Această articulaţie dintre axis şi atlas este cea care permite rotirea orizontală a capului (semnul „nu”).